Ascensiunea întârziată a geniului

Din perspectiva omului obișnuit, care are în imediata sa vecinătate mediocritatea și suficientul, genialitatea este un dar, împărțit de divinitate cu mare atenție,  spre care acesta tânjește cu regretul că nu a fost el cel ales.

În emisfera opusă se află omul de geniu, care a fost ales și care descoperă odată cu acest dar și povara ce însoțește orice favoare a naturii.

Exact cu această greutate s-a luptat din greu și Grigor Dimitrov, steaua care trebuia să strălucească pe cerul lumii tenisului.

Beneficiind de o doză de talent cum rar ne-a fost dat să vedem, așteptările au fost pe măsură încă de la începutul carierei sale, întrebarea “dacă” fiind înlocuită de întrebarea “când”.

Având această lejeritate în execuție și un repertoriu tehnic ce îi permitea orice artificiu, bulgarul a impresionat și, totodată, impulsionat imaginația fanului de tenis, care vrăjit de sclipirile sale, s-a grăbit sa-l pună pe același piedestal cu Roger Federer, singura rezervă fiind întrebarea “când”, menționată anterior.

Cu toate că laudele erau îndreptățite, ele trebuiau și susținute cu rezultatele palpabile din partea lui Grigor, care însă întârziau să apară cu fiecare an competițional care trecea.

Înzestrat fiind de natură, eșecurile repetate ale bulgarului deveneau inexplicabile pentru omul de rând, acesta neînțelegând cum cineva atât de talentat continuă să se zbată în mediocritate.

O întrebare legitimă și aparent firească. Asta până privim din nou problema, cu un ochi mai critic, ghidat de o minte mai rațională.

Deși pe terenul de tenis, Dimitrov este un geniu, capabil de lucruri care rămân la stadiul de vis pentru cei mai mulți dintre noi, în afara lui el este la fel de firav și „om” ca oricare altă persoană.

Geniul nu este altceva decât o persoană care se bucură de o însușire cu totul specială, dar care, fără acel semn distinctiv, este la fel ca noi de primitiv. Această caracteristică deosebită poate reprezenta și o povară sub care posesorul ei se poate frânge, dând astfel impresia că Dumnezeu a greșit și că ea nu era pregătită pentru un astfel de destin.

Încă din vremea junioratului s-a aflat în lumina reflectoarelor, gata oricând să elogieze un succes, dar să și condamne cea mai mică eroare. Prin urmare, Grigor a avut nevoie de 5 ani să ajungă într-o finală ATP, din 2008, când a devenit profesionist, și până în 2013, când a reușit acest lucru la Brisbane.

Acel an, 2013, a coincis și cu primul său titlu, în Suedia, la Stockholm. Sub îndrumarea noului sau antrenor, Roger Rasheed, Dimitrov părea că se apropie, cu pași mici, dar siguri, de potențialul său.

A urmat un an 2014 consistent, cu 4 finale, dintre care 3 câștigate și o prezentă în semifinalele turneului de la Wimbledon. Performanță care reprezenta cel mai bun parcurs al său într-un turneu de Grand Șlam.

De asemenea, datorită acestor reușite succesive, Dimitrov a devenit primul bulgar care ajunge în Top 10.

Când totul părea că se leagă pentru Grigor și că acesta în sfârșit a învățat să trăiască sub zodia genialității, declinul s-a produs. A urmat un an 2015 de coșmar, fără nici măcar o finală, cu multe ieșiri premature din turneele importante, ceea ce l-a îndemnat pe bulgar să-și concedieze antrenorul și să încheie un parteneriat cu Franco Davin.

 

Nici schimbarea tehnicianului nu a îndreptat lucrurile pentru Grig, care pierdea bătălie după bătălie în fața demonilor interni, care îl măcinau, alimentați fiind și de gura păcătoasă a publicului exigent.

Cu o înverșunare care trăda refuzul acestuia de a accepta situația actuală, Dimitrov își mai schimbă o dată antrenorul, de această dată făcând poate cea mai inspirată mișcare a carierei, angajându-l pe Dani Vallverdu. Un fost jucător mediocru, ca sa fim indulgenți (nu a reușit niciodată să se claseze mai sus de locul 700), dar care se putea lăuda ca antrenor cu parteneriate cu jucători precum Andy Murray și Tomas Berdych.

Această permutare la nivelul echipei tehnice nu a avut un efect miraculos, ci a reprezentat un parteneriat pe termen lung, bazat pe întoarcerea la filonul jucătorului Grigor Dimitrov.

Implicat și în câteva relații cu persoane foarte cunoscute, undeva pe parcurs, bulgarul și-a pierdut identitatea și a uitat că lucrurile se pot realiza și într-o manieră simplă.

Vallverdu a identificat imediat sorgintea neajunsurilor lui Grig și a trecut imediat la treabă.

Un alt mare plus pe care tânărul antrenor venezuelean l-a adus este însuși „omul” Vallverdu. O persoană caldă, deschisă și empatică, care i-a devenit repede confident lui Grigor, ajutându-l să-și calibreze emoțiile și să-și ordoneze gândurile zbuciumate.

Desigur, ajustările pe partea tehnico-tactică și-au făcut și ele simțită prezența, Dani fiind conștient de atuurile pe care elevul său le posedă, s-a concentrat pe maximizarea acestora și pe crearea de automatisme, atât în timpul antrenamentelor, cât și în timpul partidelor.

În plan tactic, Dimitrov avea două mari probleme:

  1.  Nu era suficient de agresiv. Un atlet mereu fit și pregătit exemplar din punct de vedere fizic, intra prea des în schimburi lungi, lucru care-l defavoriza și implicit îl uzau fizic și mental.
  2.  Cea de-a două problemă este strâns legată de prima și anume că nu termina punctul după o lovitură mai agresivă, ci prefera să reintre în raliu.

Și aici modificările de rigoare au fost efectuate, Dimitrov fiind acum mult mai agresiv și cu un plan tactic foarte clar și bine întipărit în minte, de la care nu se abate nici măcar când lucrurile îi sunt potrivnice, sugerând astfel și disciplina interioară pe care a căpătat-o.

De asemenea, o îmbunătățire evidentă se poate observa la retur, pe serviciul al 2-lea al adversarului. Dimitrov are un procentaj de 56% la puncte câștigate, jucătorul cel mai bun la acest capitol fiind Agassi, cu un procentaj de 56%.

Toate aceste schimbări deja s-au concretizat: o finală în octombrie, la Beijing, două titluri câștigate anul acesta, la Brisbane și Sofia, dar și o semifinală la Australian Open, acolo unde a fost la un pas de o finală cu Federer.

O sarcină, aceea de a străluci la fel de puternic precum luceferii consacrați ai tenisului, ce se dovedea prea mult pentru tânărul bulgar, s-a transformat dintr-o dată într-un obiectiv bine definit sub bagheta lui Dani Vallverdu, care dovedește încă odată că nici măcar povara genialității nu este prea mult pentru o echipă.

În aceste condiții, Grig o să fie cu siguranță câștigător de turnee de Grand Șlam și un viitor număr 1 mondial.

Be the first to comment on "Ascensiunea întârziată a geniului"

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: