Bournemouth și cireșele de aur (I)

În 2009,  AFC Bournemouth era în pericol să retrogradeze  în Liga Națională, al 5-lea eșalon valoric al Angliei.

Echipa era îngropată în datorii de aproximativ 4 milioane de lire, echivalând cu 7 milioane de dolari.

În data de 25 aprilie 2009, disputau un meci  împotriva celor de la Grimsby Town, care avea să le decidă soarta: câștigau, rămâneau în ligă. Pierdeau, se desființau.

Bournemouth a fost înființată în 1890, atunci sub numele de Boscobme St. John’s Institute FC.

În 1923 s-au alăturat în mod oficial ligii de fotbal profesioniste din Anglia.

Pe atunci doar o mică afacere de familie, însă una care avea să transceandă această graniță.

În 1984, în a 3-a rundă din FA Cup, Bournemouth reușea una dintre cele mai surprinzătoare victorii din istoria competiției, eliminând cu 2-0 Manchester United. Manager atunci era Harry Redknapp.

În 1987, în ultimul meci al sezonului , Bournemouth și-a asigurat locul în „Championship”. O reușită deja istorică, care i-a îndemnat să facă următorul pas și să investească mai mult, în încercarea de a rămâne în eșaloanele superioare ale Angliei. Nu au reușit însă să rămână acolo decât 3 ani.

În urma acestor mișcări neinspirate, clubul se confrunta cu uriașe probleme financiare și era la doar un pas de dispariție. Erau în punctul în care nici echipamentul complet nu și-l puteau permite. În acele clipe, esența sloganului care a stat în spatele succesului lor, s-a concretizat. Zeci de mii de oameni, de la persoane obișnuite la afaceriști importanți, au donat proprii lor bani clubului, s-au organizat evenimente, maratoane și licitații, toate pentru același scop: strângerea de fonduri și salvarea mult iubitului lor club.

Situația nu s-a îmbunătățit în timp. În 2007, însă un om avea să schimbe totul. Jeff Mostyn devenea președintele clubului.

După o primă examinare, avocații săi i-au spus că mai bine sa își cumpără o mașină nouă cu care să plece cât mai departe de locul acela, decât să investească ceva în clubul de fotbal AFC Bournemouth. Din fericire, acesta nu i-a ascultat.

Mai departe, Jeff Mostyn a făcut pasul normal pentru un club aflat în insolvență, anume l-a trecut „sub administrație” (under administration) . Conform legislației din UK, în momentul în care se alege trecerea „sub administrație”, un administrator delegat are control deplin asupra finanțelor respectivei asociații și se obligă să caute creditori care să permită continuarea existenței asociației. La Bournemouth lucrurile nu puteau să arate mai rău, în 2008 organizându-se o conferință de presă în urma căreia avea să fie anunțat viitorul clubului. Înainte de această conferință, administratorul delegat i-a pus lui Jeff că nu a putut să găsească niciun creditor și că nimeni nu dorește să se apropie de un club aflat în moarte clinică financiară și dacă nu anunță în timpul conferinței că alocă 150 000 de dolari pentru continuarea activităților încă o perioadă, o să anunțe live că AFC Bournemouth o să ajungă la lichidare.

În momentul acela, Jeff Mostyn deja investise peste 1 mil. de lire într-o gaură, așa că a decis să mai facă un efort în încercarea nebunească de a salva clubul a cărui stemă era gravată adânc în inimă lui.

În ciuda insistențelor venite din partea familiei și chiar a ceea ce îi spunea propria-i rațiune (el fiind consilier financiar), a plătit și această sumă și a permis continuarea odiseei.

Totuși, chiar și cu această palidă reușită, clubul, din cauza problemelor financiare, a primit o inderdicție la transferuri, plus o penalizare de 17 puncte și părea că totul este o luptă demnă de Don Quijote. Idealistul Mostyn, caracteristică atât de atipică pentru domeniul financiar, trebuia să ia acum o altă decizie poate la fel de importantă ca prima: aducerea unui tehnician, care prin performanțele sportive să contribuie la sisifica muncă de salvare a clubului. Primul gând a fost, evident, aducerea unui tehnician cu experiență, însă acesta ar fi solicitat o anume remunerare care depășea posibilitățile clubului, așa că opțiunea aceasta a picat repede.

Alternativa a fost aducerea unui tânăr entuziast, suficient de nebun încât să preia un club îngenuncheat, dar și suficient de pregătit pentru a continua progresele făcute de conducere. Alesul a fost tânărul Eddie Howe. Un antrenor de doar 31 de ani, care a fost forțat de o accidentare pe când avea 27 de ani să își agațe ghetele în cui și să se așeze pe băncile școlii de antrenori. Propunerea lui Jeff Mostyn era o oportunitate care comporta și foarte multă responsabilitate, ce putea să fie copleșitoare pentru cineva aflat la prima experiență în antrenorat. Cu toate acestea, tânărul Eddie a dovedit mult curaj și a acceptat angajamentul în 2009. Adevăratele provocări însă abia acum aveau să vină.

Erau din nou în pericol să retrogradeze și acest lucru ar fi însemnat dispariția clubului.

Începutul a fost cum nu se poate mai prost, Borunemouth pierzând primele două meciuri. Prea multă speranță a fost pusă în slujba salvării acestui club, prea mulți bani au fost investiți și prea multă sudoare a fost plătită tribut acestui heirup pentru ca totul să se sfârșească în felul acesta. Al 3-lea meci pe banca celor de la AFC Bournemouth a reprezentat prima victorie pentru Eddie Howe și, în sfârșit, după o agonizantă perioadă, se întrevedea o mică luminiță a succesului la finalul lungului coridor al suferinței și dezamăgirii.

Salariile veneau târziu (dacă veneau), iar facilitățile stadionului le erau inaccesibile. Dat fiind acest tablou al deznădejdii, singura culoare printre nuanțele de negru și gri era dragostea jucătorilor pentru club. Într-o lume modernă încătușată de răsplată și sugrumată de materialism, o mână de oameni de la un club aflat pe marginea prăpastiei, își creau propria lor ideologie. Una pură, fără nimic meschin, unde totul se face din dragoste și pasiune, sfidând normele cotidiene.

Meciurile au trecut și iată-ne ajunși pe 25 aprilie 2009. AFC Bournemouth vs. Grimsby Town.

Un meci aparent banal și neinteresant, la care te duci sâmbăta dacă nu ai ceva mai bun de făcut, era o luptă pentru supraviețuire. Bătălia finală din lungul război al anduranței care avea să stabilească modul în care această poveste avea să fie amintită.

În cazul unui eșec, s-ar fi vorbit de o luptă admirabilă, dusă cu onoare și demnitate de niște bravi cavaleri, care au murit odată cu visul lor.

În urma unui succes, istoria s-ar fi pronunțat că mereu zeii le zâmbesc celor cutezători, care își urmăresc visurile până la capătul Pământului și că aceștia vor fi întotdeauna singurii oameni care pot schimba lumea.

Însă până la măgulitoarele și înșelătoarele cuvinte ale istoriei, lupta trebuia mai întâi dată. Jucătorii celor de la Bournemouth, în frunte cu tânărul lor manager, nu luptau doar pentru gloria personală. Miza era mai mare de atât. Sosise momentul când sacrificiile făcute de-a lungul anilor trebuiau răsplătite. Fiecare bunic care și-a adus nepotul săptămână de săptămână le meci pentru a susține un club în ruină, fiecare tânăr care și-a lăsat și ultimii bani la intrare pentru a achiziționa biletul atât de important pentru balanța financiară a clubului și fiecare persoană care s-a implicat așa cum a putut în acest efort colectiv, avea nevoie de o victorie. Toți aveau nevoie să știe că eforturile lor susținute și repetate la nesfârșit nu au fost în zadar și că, acum, la răscruce, jucătorii se vor dărui așa cum s-au dăruit ei ani la rândul.

În minutul 41 al partidei, Grimsby Town deschidea scorul, paralizând mica, dar atât de inimoasa audiență de pe Dean Court.

 

VA URMA…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: