Capcana succesului trecut

Nu cred că ar trebui să ne dorim o eventuală retrogradare a celor de la Leicester. Asta ar fi extrem de nedrept și, practic, ne-am dori să asistăm la înmormântarea prietenului pentru al cărui succes ne-am bucurat acum câteva luni, și care ne-a demonstrat că inima poate învinge banul în cursa spre succes. Nu am fost fericiți că a câștigat Ranieri, am fost bucuroși că a câștigat Leicester.

Am spus de la început că Ranieri și-a câștigat postul pe viață, dar asta și dintr-o mare doză de sentimentalism. De mirajul incredibilului rezultat nu am fost doar eu prins și astfel toată suflarea fotbalistică a simțit că ce i s-a întâmplat italianului a fost o mare nedreptate.

Corect până la un punct. După aceea, dacă ne punem în scaunul conducerii, poate că nu ne-am mai permite să ținem atât de mult la principii. Un bun management este orientat permanent spre viitor, spre continuitate.

De reținut că lumea a fost extrem de contrariată când Ranieri a fost adus antrenor în dauna celui care reușise o salvare miraculoasă. Nu s-a făcut așa mare vâlvă pentru că nu era vorba de o campioană.

Claudio și-a câștigat locul în istorie și datorită conducerii, care a avut încredere în el, și jucătorilor, care au fost uneltele prin care el și-a zămislit succesul monumental.

Însă odată ce s-a încheiat ediția 2015-2016, campania de poveste a devenit o filă scrisă, dată pentru a scrie altă. Nu ai garanția că următoarea o să fie redactată cu la fel de multă măestrie, dar nici nu poți să rămâi veșnic blocat.

Ăsta e modul în care nu doar fotbalul, ci întreaga lume funcționează.

Tuturor ne-ar fi plăcut ca Ranieri să rămână în continuare la cârma echipei, să reușească salvarea și, poate, de ce nu, să ducă mai departe parcursul în Uefa Champions League.

Pentru esența sportului și de dragul romantismului, scenariul acesta ar fi fost ideal. Ar fi permis poveștii o continuare care să-i aducă titlul de basm.

Lumea reală, rece și cinică, e însă departe de a fi un basm. Iar ceea ce a făcut Claudio Ranieri nu a fost o poveste, ci doar un capitol din cartea nesfârșită a fotbalului.

Un triumf, indiferent cât de mare, asigură imortalitatea numelui, însă nu asigură și viitorul. Pentru viitor ai nevoie de rezultate curente, în prezent. Iar Ranieri nu le avea, așa că și-a plătit prețul.

Clubul Leicester nu poate continua să existe și nu poate progresa alimentându-se în permanență din memorie. Acest combustibil temporar s-a epuizat.

Dacă era vorba de o altă echipă, Claudio nu ar fi rezistat nici măcar atât. Ziua scadentă ar fi venit mult mai devreme pentru el.

Să presupunem că i s-ar fi acordat în continuare încredere, iar echipa retrograda. Ar fi început un lung și anevoios drum al rușinii pentru a ieși din prăpastia ligii secunde și nici măcar magicianul italian nu putea garanta o reușită.

Conducerea a arătat că are o mană de fier, într-o mănușă de catifea. A dezlipit bandajul la timp (chiar dacă a durut) pentru a permite unui alt doctor să consulte rana, dat fiind că precedentul nu o putea vindeca, pentru a nu periclita integritatea întregului organism. Leicester trebuie să îi mulțumească lui Claudio pentru locul în istorie, iar Claudio trebuie să mulțumească clubului pentru gloria eternă. Dacă ar fi continuat parteneriatul poate că motivele aprecierilor s-ar fi uitat.

Viață și fotbalul continuă și după miracole.

4 Comments on "Capcana succesului trecut"

  1. echipa asta a luat campionatul sezonul trecut a fost ceva unic pentru ei

  2. sincer nu as vrea ca echipa sa retrogradeze dupa momentul ala frumos din sezonul trecut

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: