Catenaccio

hererraInca din anii ’20-’30 numerosi tehnicieni au manifestat un interes predominant catre defensiva. De altfel, in mod evident sistemele de joc au evoluat in prima jumatate a secolului trecut inspre o mai mare siguranta in aparare. Ideea de a nu incasa gol , ca premisa indiscutabila spre a obtine victoria, a dus la o retragere continua „pe foaie” a jucatorilor. „WM-ul” a dus la aparitia unui al treilea fundas -stoper, apoi prin Vittorio Pozzo s-a produs retragerea celor doi interi. Dupa al doilea Razboi Mondial, Ungaria lui Puskas si Brazilia lui Garrincha au mentinut accentul pus pe echilibru si siguranta prin transformarea lui 1-3-2-5, in 1-3-1-2-4 si respectiv 1-4-2-4.

In 1960, argentinianul Helenio Herrera devenea antrenorul formatiei italiene Internationale Milano, aflata in ultimul deceniu in umbra rivalelor Juventus si AC Milan. Inspirat de modului defensiv pus in practica de Karl Rappan la nationala Elvetiei inca din anii ’30, Hellenio Herrera, ramas in istoria fotbalului cu supranumele de „Magicianul”(El Mago) creeaza o adevarata revolutie in fotbal. Introduce cantonamentele inainte de meciuri, interzice consumul de alcool si tigari, mentine o disciplina spartana si impune un stil de lupta, o mentalitate de invingator. Bazandu-se in mod special pe jucatori italieni din zona orasului Milano, Herrera achizitioneaza doar doi jucatori importanti din strainatate: spaniolul Luis Suarez si brazilianul Jair da Costa. Primul va deveni playmaker-ul formatiei, cel de-al doilea varful de atac cel mai periculos.

INTER HERERAConcentrandu-se pe aparare, Herrera ii va cere mijlocasului Armando Picchi sa evolueze in spatele celor doi stoperi. Astfel Picchi devine primul „libero” din istoria fotbalului, omul cel mai important al noului sistem de joc. Deoarece nu trebuia sa marcheze nici un jucator, „libero-ul”avea o libertate deosebita in aparare. El dubla marcajul aparatorilor, inchidea spatiile lasate libere de urcarile coechipierilor din linia defenisva, juca la interceptie bazandu-se pe intuitie si inteligenta. Picchi era un fotbalist de inaltime medie, solid, foarte mobil si tehnic, capabil sa inteleaga perfect fazele si sa anticipeze traiectoria mingii si traseele adversarilor. In fata sa se aflau patru aparatori „de fier” -Burnich, Guarnieri, Malatrasi ( sau mijlocasul retras Bedin) si Facchetti. Daca cei doi stoperi erau jucatori eminamente defensivi, care cunosteau la perfectie arta marcajului si a deposedarii, Burnich si Facchetti se remarcau si printr-un travaliu deosebit in teren, si un remarcabil spirit ofensiv. Cei doi fundasi laterali erau aparatori desavarsiti, dar atunci cand mingea era recuperata deveneau initiatorii si uneori chiar finalizatorii unor contraatacuri rapide, duse pe flacurile terenului. Giacinto Facchetti indeosebi, ramane pana astazi prototipul fundasului ofensiv, un jucator foarte inalt ( peste 1,90m), tehnic, rapid, inteligent, o adevarata personalitate in terenul de joc. In poarta evolua Sarti, iar in fata apararii supraaglomerate a Interului se gaseau doi fotbalisti-artisti :Suarez si Corso. Luis Suarez, conducatorul de joc, rafinat, elegant, cu o finete tipic spaniola, limpezea jocul si initia atacurile. Pasa sa lunga, in diagonala, de o precizie matematica, ramane o executie de neegalat pana in prezent.



Mario Corso, puternic, cu un joc bazat pe viteza si forta, actiona ca un mijlocas de constructie si putea ajunge in functie de faza aripa stanga sau extrema si uneori chiar atacant. Avea o raza mare de actiune, un sut puternic, pase pe culoar si centrari perfecte. In stanga evolua Domenghini, o extrema falsa, care actiona atat la mijloc cat si in atac. Surprinzator, abil, cu o vitalitate debordanta si o tehnica perfecta, capabil de executii de geniu si cu o clarviziune remarcabila, jucator complet, mereu in gura portii, oportunist si bataios, marele Sandrino Mazzola, adevaratul simbol al acelei echipe. Varf impins, jucator de reactie, evoluand pe toata latimea terenului, talentatul Jair inchidea „primul 11″al Interului lui Herrera. Pentru prima data in istoria fotbalului o mare echipa nu era apreciata prin prisma unui jucator -vedeta , ci prin numele creatorului sau de pe banca. Influenta lui Herrera era covarsitoare. Echipa sa avea sa castige 3 campionate, doua Cupe ale Campionilor Europeni si doua Cupe Intercontinentale si avea sa creeze un model. Tot ceea ce a reusit fotbalul italian la nivel de nationala si de echipe de club din anii’60 pana in prezent poarta amprenta sistemului lui Helenio Herrera.

Paradoxal, desi era un sistem care incuraja apararea, printr-o defensiva aglomerata, sufocanta pentru adversar, „marele Inter” dispunea de jucatori de atac senzationali. Contraatacul- arma principala in faza ofensiva reclama inteligenta, pragmatism, claritate in joc, talent. Toate aceste calitati se regaseau din plin la jucatori precum Facchetti, Corso, Mazzola sau Suarez.
Imediat , noul sistem -„Catenaccio”( lacatul) 1-1-4-2-3, va deveni sistemul favorit al echipelor de club italiene. Nationala italiana incepand cu Campionatul European din 1968 avea sa se bazeze de asemenea pe „betonul lui Herrera” si sa obtina victorii importante.
Strategia defensiva a Interului anilor ’60 a insemnat prima victorie a apararii impotriva spiritului ofensiv, iar victoria cu 1-0 emblema fotbalului italian in ultima jumatate de secol.

autor ADRIAN SPARTAN

Be the first to comment on "Catenaccio"

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: