Iarba nu-i ca zgura

… sau ca hard-ul. Această incredibilă constatare cred că cel mai mult îl necăjește pe Wawrinka, care tocmai a părăsit Wimbledon-ul încă din primul tur pentru a 6-a oară.

De această dată, proaspătul finalist de la Ronald Garros a fost trimis acasă de Daniil Medvedev, un debutant pe tabloul principal de la Londra (și ce mai debut!).
Într-o carieră impresionantă, care conține, printre altele, 3 titluri de Grand Slam, elvețianul nu a reușit până acum să adauge și un titlu pe iarbă. Pe celelalte  suprafețe, atunci când se află într-o zi zi bună, Stan dă impresia că poate juca de la egal la egal cu oricine. Odată însă cu trecerea Roland Garrosului, se pare că și zilele sale bune trec și nu se grăbesc să revină.

Procentajul de victorii la Wimbledon (51%) este încă un argument (dacă mai era nevoie) pentru a demonstra că Stan este alergic la iarba londoneză.
În ciuda faptului că anul acesta, special pentru sezonul de iarbă, Wawrinka și-a îmbogățit staff-ul prin cooptarea lui Paul Annacone, rezultatele n-au fost direct proporționale cu sacrificiile.

Acum întrebarea firească este: de ce se chinuie atât de tare Stan Wawrinka la Wimbledon?
Pentru că nu se joacă pe zgură sau hard. După această explicație exhaustivă, clasăm cazul și fugim repede în fața televizorului să urmărim în continuare cel mai vizionat turneu de Grand Slam.

Cu toate acestea, pentru cei care doresc să între puțin în profunzimea problemei, propun să mai scriem câteva rânduri, să ne lămurim ce și cum.

În primă fază trebuie să stabilim profilul jucătorului de iarbă și, mai apoi, să vedem cât de mult se aseamănă cu Stan.

Un jucător care să reprezinte o amenințare reală și continuă pe iarbă, ar trebui să aibă următoarele atuuri în jocul său:

– un serviciu puternic;
– o deplasare foarte bună în teren (bine, asta cam e valabilă pentru orice suprafață);
– o mobilitate deosebită (mingea nu prea sare, mai mult alunecă pe această suprafață, deci jucătorul trebuie să îndoaie mult genunchii și să lovească din poziții mai puțin confortabile);
– lovituri puternice (nu neapărat, dar având în vedere viteza pe care o capătă mingea după contactul cu suprafața, niște lovituri apăsate ajută mult);
– intuiție la retur (când mingea vine spre tine cu o viteză de peste 180 de km și mai și alunecă, să faci un pas – doi dinainte nu poate decât să te ajute);
– îndemânare la fileu (fiind o suprafață care invită la atac, inerția jocului te poate purta deseori în preajma fileului);

Cam acestea ar fi, în mare, calitățile care definesc un bun jucător pe iarbă. Desigur, se mai pot adăuga câteva, precum un slice bun (Nadal ne-a arătat inclusiv ieri cât de utilă poate să fie o astfel de armă pe iarbă), but we try to keep it simple.

Ne-am achitat de prima sarcină destul de bine, zic eu, acum trecem la pasul următor: să vedem dacă se suprapune imaginea jucătorului de iarbă cu a lui Wawrinka.

Principalele arme ale lui Stan Wawrinka:
– serviciul puternic;
– lovituri apăsate, cu greutate;
– o deplasare în teren bunicică;
– unul dintre cele mai bune backhand-uri din circuit.

Și aici poate lista ar fi putut să fie ceva mai lungă, dar, știi tu.. simplu!
După o comparație rapidă, deja ne facem o idee despre ce anume îl ține pe Wawrinka departe de trofeul mult visat:

– deplasarea în teren, o zonă unde se mai pot face unele îmbunătățiri;
– mobilitatea;
– intuiția la retur;

Stan lovește tare, plasat și poate transforma repede defensiva în ofensivă. Cu toate acestea, pentru a îndeplini cele de-abia menționate, el are nevoie de anumite condiții. Are nevoie de timp să se așeze pe lovitură și ca mingea să nu fie foarte jos. Dacă aceste două situații coincid, șansele ca elvețianul să câștige punctul cresc exponențial.
În meciul de ieri, Medvedev a zvârlit necontenit o ploaie năprasnică de lovituri plate asupra lui Wawrinka, care a cedat în multe momente. O minge lovită astfel nu prea se înalță nici pe zgură. Pe iarbă parcă uită complet că misiunea ei de minge este să sară și alunecă nestingherită.

Într-un astfel de scenariu, timpul de reacție este mult mai mic și este nevoie de o flexare suplimentară a genunchilor. În mai puține cuvinte, rusul a exploatat la maximum slăbiciunile lui Wawrinka. Dacă mai luăm în considerare și ușoara jenă de la genunchi pe care o avea Stan, deja surpriza se mai limitează.

În urma raliurilor  de pe fundul terenului (care în mod normal îi convin lui Wawrinka), elvețianul a comis 18 erori neforţate cu forhehand-ul și 14 cu backhand-ul. Cifre incomode dacă îți propui o victorie pe iarbă, în fața unui adversar care și-a câștigat 85% din punctele jucate pe propriul serviciu. 10 ași în 4 seturi este o cifră decentă, deci Wawrinka nu a fost chiar neputincios la retur, dar nu a reușit să-i citească mai deloc serviciile rusului.

Pe măsură ce meciul a avansat, Daniil a căpătat și mai multă încredere și s-a avântat tot mai des la fileu, unde a câștigat 15 puncte din 20, având un procentaj de 75%, cu 16 puncte procentuale mai mult ca Wawrinka.

Dintre cei doi, Medvedev este clar jucătorul mai apropiat de această suprafață (pe care a intitulat-o “preferata mea”). Chiar și așa, Stan și-a angajat un antrenor special pentru această parte a sezonului și a avut în față un debutant.

Cu siguranță elvețianul trebuia să arate mai mult, însă vârsta și motivele prezentate mai sus ne cam îndeamnă să credem că nu o să vedem niciodată mai mult de la el pe iarbă.

 

 

Be the first to comment on "Iarba nu-i ca zgura"

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: