Inter Milano – gestionarea defectuoasa a unui moment bun (partea a III a)

Dupa ce in prima parte am vazut parcursul lui Inter pana la momentul venirii lui Jose Mourinho pe banca milanezilor in a doua parte am analizat evolutia echipei in anul 2010 pana in momentul calificarii in finala Champions League de pe Santiago Bernabeu.

O mica paranteza: in urma cu ceva timp Sir Alex Ferguson a dat o declaratie in care spunea:

„Degeaba joci bine in octombrie si noiembrie daca nu o faci in aprilie si mai, atunci cand conteaza!”

mopepNe gasim la sfarsitul lunii aprilie a anului 2010, iar Internazionale isi disputa tot sezonul in luna mai, atunci cand chiar conta! Avansul in campionat era unul fragil, doar doua puncte o desparteau pe Inter de locul 2 si urmau deplasari dificile, pe terenul celor de la Lazio si Siena intercalate de un meci acasa impotriva celor de la Chievo. De asemenea urmau sa joace finala Cupei Italiei impotriva Romei, dar cel mai important meci asteptat de toata suflarea interista, indraznesc sa spun chiar de intreaga Italie, era finala Ligii Campionilor. Nu cred ca supar pe nimeni cand spun ca nici cel mai optimist suporter al lui Internazionale credea in acel moment ca nerazzurii vor reusi sa castige toate cele trei trofee pe care urmau sa le dispute in decursul urmatoarelor saptamani.

La doar patru zile dupa eliminarea Barcelonei urma deplasarea la Roma unde Inter avea sa intalneasca Lazio, iar cele trei puncte puse in joc in aceasta partida erau cruciale in economia campionatului. Avea sa fie o victorie cu 2-0 pentru Inter, Samuel deschizand scorul in ultimul minut al primei reprize. Trei zile mai tarziu urma finala Cupei Italia impotriva celeilalte forte din Cetatea Eterna, AS Roma. Interistii jucau cu primul trofeu al sezonului pe masa. A fost momentul in care omul in care Mourinho si-a pus cea mai mare incredere pe parcursul sezonului, Diego Milito, Il Principe, avea sa iasa la rampa si sa decida inca un meci pentru Inter. O cursa solitara inceputa la mijlocul terenului dupa interceptia lui Stankovic si un sut fabulos la coltul lung, iar data de 5 mai reprezinta din acel moment si un motiv de bucurie pentru fanii nerazzurilor dupa ratarea titlului in aceeasi zi a anului 2002.

Nu era primul meci decis de atacantul argentinian in acel sezon si nu avea sa fie nici ultimul. Avea sa fie un final de an fabulos pentru Diego Milito, poate chiar cea mai buna perioada din carierei lui, iar totul a inceput cu acest gol inscris impotriva Romei. A inscris si in victoria cu 4-3 obtinuta pe teren propriu impotriva de la Chievo, iar titlul se juca in ultima etapa. Inter avea doua puncte peste Roma si juca in deplasare la Siena, deja retrogradata, in timp ce romanii jucau la Verona cu Chievo, o echipa scapata de orice fel de emotii. Desi se asteptau la o victorie facila interistii s-au descatusat de abia in minutul 57 cand acelasi Milito avea sa inscrie unicul gol al partidei si o incununa inca o data pe Inter ca si campioana a Italiei. Cucerisera deja doua din trofeele puse in joc si aveau sase zile la dispozitie pentru a pregati marele meci impotriva celor de la Bayern.

Era cel mai important meci al anului, ba chiar al ultimilor zeci de ani. Se scursesera nu mai putin de 45 de ani de la ultimul trofeu al Ligii Campionilor castigat de Internazionale. Mai presus de atat era in joc mandria fanilor interisti: in cazul unei eventuale victorii echipa lor urma sa detina trei trofee ale Ligii, cu unul mai mult decat marea rivala, Juventus, si sa devina prima echipa din Italia ce castiga Tripla! Insa o mare parte a acestui succes i se datora lui Jose Mourinho, el era magicianul care gasise formula castigatoare!

Unul dintre principalele atuuri ca si antrenor al lui Jose Mourinho a fost faptul ca de-a lungul carierei a stiut sa exploateze la maxim calitatile jucatorilor avuti la dispozitie. Si la fel a procedat si la Inter: a mizat pe demarcarile senzationale ale lui Milito si pe oportunismul lui Eto’o in atac, la mijloc pe sutul senzational de la distanta al lui Sneijder si pe recuperarile lui Thiago Motta si Cambiasso, iar in aparare pe agresivitatea si combativitatea lui Materazzi, pe organizarea si calmul de care dadea dovada Zanetti si pe urcarile in atac ale lui Maicon care livra centrari de calitate.

Zeci de mii de fani interisti au facut deplasarea la Madrid pentru marea finala de pe Bernabeu, alte mii adunandu-se in Piazza del Duomo din Milano pentru a urmari partida. Un meci in care, inca o data, geniul lui Mourinho a triumfat: a mizat pe explozia si viteza lui Milito avand in vedere cei doi fundasi centrali inalti, dar greoi, ai celor de la Bayern: van Buyten si Demichelis. Cele doua goluri inscrise de argentinian aveau sa vina in urma unor greseli ale celor doi.

Il Principe deschidea scorul in minutul 35. Demichelis iese hazardat pentru a respinge, dar Milito ii ia fata, paseaza catre Sneijder si sprinteaza pe culoarul lasat liber in centrul apararii lui Bayern. Sneijder paseaza ideal si Diego inscria pentru 1-0. A urmat inca o mare ocazie pentru Inter pana la pauza, atunci cand rolurile s-au inversat, dar Sneijder era blocat de catre portarul nemtilor, Butt.

In a doua repriza a fost un asediu total al celor de la Bayern care au mizat in principal pe patrunderile in centru din flanc ale lui Robben si pe suturi de la distanta. De partea cealalta Inter se baza pe contra atacurile purtate Sneijder, Milito si Eto’o, iar aceasta tactica avea sa se dovedeasca letala si castigatoare. In minutul 70 camerunezul Eto’o recupereaza o minge la mijlocul terenului si ii paseaza lui Diego Milito, acesta il intoarce nepermis de usor pe van Buyten, care ezita sa atace decisiv si inscrie la coltul lung, provocand isterie in sectorul fanilor italieni. Inter reusise sa rastoarne toate pronosticurile, iar Massimo Moratti isi vedea visul cu ochii: Liga Campionilor! Trofeul mult dorit sosea in sfarsit la Milano!

moratti-2Internazionale devenea prima echipa din Italia ce reusea sa castige Tripla, dar la nivel de management apele erau in continuare tulburi. Mourinho cunostea situatia echipei atunci cand a preluat-o si o cunostea si in momentul acela favorabil. A realizat ca lotul este imbatranit (Zanetti – 36 de ani, Lucio – 32, Milito – 31, Materazzi – 36, Samuel – 32, Cambiasso – 29), echipa era uzata, iar situatia financiara se inrautatise de la un an la altul. In ciuda faptului ca era campioana Europei Internazionale se afla aproape de colaps, datoriile acumulate in anii precedenti fiind foarte mari. Factura pentru acel sezon fabulos era uriasa si deficitul foarte greu de surmontat. In vara lui 2010 Mourinho o paraseste pe Inter si semneaza cu Real Madrid fiind constient ca a scos maximul de la acea echipa avuta la dispozitie si ca ar fi foarte greu ca in acel context sa poate repeta performantele avute.

ed341eb5167b6ceef125a5384c4103e0

Era un moment de rascruce pentru nerazzuri, iar Moratti avea la dispozitie doua variante pentru a redresa clubul: putea profita de castigarea Champions League si de faptul ca jucatorii sai aveau o cota buna si sa vanda  la un pret bun sau sa cedeze pachetul majoritar. Dintre aceste doua variante o alege pe a treia: sentimentalismul il tradeaza inca o data si decide sa prelungeasca contractele unor jucatori de care in mod normal trebuia sa se desparta: Cambiasso, Chivu, Samuel etc. In plus face greseala capitala de a-l aduce antrenor pe Rafael Benitez, cunoscut ca un tip incapatanat, o eroare pe care avea sa o recunoasca intr-un interviu ani mai tarziu. Insusi Jose Mourinho avea sa declare ca Benitez a distrus in 6 luni cea mai buna echipa din lume la acea vreme. Lipsa de comunicare dintre Moratti si Benitez, dar relatiile spaniolului cu vestiarul au condus la despartirea rapida de acesta, anuntul oficial fiind facut pe 23 decembrie 2010.

Dupa plecarea lui Benitez pe banca Inter-ului au mai fost Leonardo, Gasperini, Ranieri, Stramaccioni, Mazzari, Roberto Macini si actualul Frank de Boer, nici unul cu rezultate notabile. Fiecare din acestia au preluat o echipa cu datorii, fara mari valori in lot si fara vreun jucator vandabil pe o suma considerabila in afara lui Mauro Icardi. Nu cred ca gresesc atunci cand spun ca in ultimii ani jocul lui Inter s-a bazat in linii mari pe doua coordonate: ocaziile si golurile lui Mauro Icardi si paradele lui Samir Handanovic. Rezultatele milanezilor au depins foarte mult de cat a putut sa inscrie Icardi si de cat a scos cel supranumit Batman.

In 2013 Moratti ii vinde pachetul majoritar indonezianului Erick Thohir, un personaj fara legaturi si implicatii in lumea fotbalului a carui decizie de a prelua Inter-ul a parut mai mult ca o lovitura de imagine. Daca marea obsesie a fostului patron a fost Liga Campionilor se pare ca fixatia lui Thohir a reprezentat-o aducerea lui Frank De Boer pe banca tehnica. Implicarea sau mai bine spus neimplicarea indonezianului a condus catre un fiasco, totul culminand cu sanctionarea primita de Inter in aceasta vara. Desi a achizitionat numerosi jucatori FIFA a interzis folosirea acestora in meciurile din Europa pentru incalcarea legii fair-play-ului financiar.

Fara o stabilizare la nivel de management si o strategie financiara pe termen lung lucrurile s-ar putea inrauti pentru echipa din Milano in ciuda preluarii pachetului majoritar de catre Sunning Holding Group. Internazionale trebuie sa invete din greselile trecutului pentru care inca plateste, iar in momentul in care cele doua echipe din Milano vor reveni la forma si statura din anii trecuti vom asista la revitalizarea fotbalului italian.

2 Comments on "Inter Milano – gestionarea defectuoasa a unui moment bun (partea a III a)"

  1. inter milan mi s-a parut in acel sezon o echipa destul de buna

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: