Italia și regăsirea gloriei apuse

Până în acest moment al sezonului echipele italiene au făcut o figură frumoasă în competițiile europene. Napoli și Juventus au câștigat grupele în care au fost repartizate în Liga Campionilor, iar Roma și Fiorentina pe cele din Europa League. Cu toate acestea s-au strâns deja șapte ani de când fanii fotbalului din Serie A așteaptă un nou triumf al unei echipe italiene în Europa.

Italia a reprezentat cândva centrul fotbalului european. Dacă facem o incursiune prin istorie observăm că la nivel de club, atunci când vorbim de numărul trofeelor de campioană a Europei, doar Spania însumează mai multe decât Italia. Echipele italiene au început să strălucească în Europa la începutul anilor ’60 (ne amintim de perioada lui Helenio Herrera la Internazionale Milano, acea echipă senzațională ce a fost denumită “Grande Inter”), iar apogeul dominației italienilor în fotbalul european a fost atins în a doua jumătate a anilor ’80 și în anii ’90. În acele vremuri cluburile din Italia erau cele mai puternice din Europa, iar cei mai valoroși jucători din lume tânjeau să evolueze în Serie A.

Între 1989 și 1998 a avut loc o singură finală a Cupei Campionilor/Ligii Campionilor în care nu a fost prezentă o echipă italiană. AC Milan și Juventus erau prezențe obișnuite în fazele finale ale competițiilor europene. Dar chiar și cluburi mai mici ca anvergură din Italia precum Sampdoria au avut parte de glorie la nivel european. Ne amintim de finala Cupei Campionilor din 1992 când Doria a împins partida cu Barcelona în prelungiri, deși s-a recunoscut în cele din urmă învinsă.

Odată cu începutul noului mileniu dominația echipelor italiene a început să se risipească. În anii precedenți echipele din “Cizmă” erau privite ca și favorite la începutul competițiilor europene, dar această aură de invincibilitate și-a pierdut din strălucire. Declinul echipelor din Italia nu s-a produs brusc, ci gradual, încet dar sigur, de la un an la altul. Milan a ajuns de trei ori în finala Ligii Campionilor și a câștigat trofeul în două rânduri, în 2003 și 2007, iar Inter a reușit Tripla istorică în 2010. Cu toate acestea echipele din Spania au dominat autoritar fotbalul european în ultimul deceniu. Nu mai puțin de opt trofee ale Ligii Campionilor au luat drumul Spaniei începând cu anii 2000, în timp ce alte trei au fost câștigate de echipe din Anglia.

Care a fost motivul declinului fotbalului italian? Răspunsul este unul cât se poate de simplu: lipsa investițiilor! Investitorii străini s-au orientat către campionatul Angliei date fiind încasările uriașe din drepturile de televizare și expunerea mediatică, în timp ce giganții spanioli Real Madrid și Barcelona au făcut eforturi disperate pentru a ține pasul. Deși încasările din drepturile TV nu se ridicau la nivelul celor din Albion spaniolii au exploatat din plin capitalul de imagine format și și-au axat strategia de marketing pe extinderea și expunerea brandului la nivel mondial. Aceștia au început să își extindă imaginea pe toate continentele astfel că au început să organizeze tot mai des turnee de vară în țări precum Japonia, China sau Indonezia. Spre exemplu Real Madrid a reușit să amortizeze o bună parte din cele 94 de milioane de euro plătite lui Manchester United pentru Cristiano Ronaldo doar din vânzarea la nivel global de tricouri imprimate cu numele starului portughez.

Drept consecință cei mai buni fotbaliști au început să migreze către Premier League și La Liga în timp ce scandalul Calciopoli din 2006 nu a făcut decât să înrăutățească și mai mult reputația fotbalului italian. Imposibilitatea de a atrage jucători de clasă mondială a condus la scăderea calității fotbalului din Italia, în timp ce cluburile au făcut eforturi mari pentru a alcătui echipe competitive cu care să abordeze meciurile europene.

Ce a rămas totuși neschimbat în fotbalul italian în pofida acestui declin? Chiar esența: școala, ABC-ul fotbalului! Coverciano, prestigioasa școală de antrenori din Italia este singura din lume ai cărei absolvenți au reușit să câștige titlul în cele mai importante cinci campionate ale Europei!

Dacă ne referim la perioada recentă amintim faptul că Paris Saint-Germain a câștigat primul titlu de campioană a Franței după o pauză de 19 ani de zile sub bagheta lui Carlo Ancelotti. Același Carletto a reușit să se impună și în Anglia cu Chelsea, iar Claudio Ranieri cu Leicester City în sezonul trecut. Sunt șanse foarte mari ca și Antonio Conte să reușească să câștige anul acesta campionatul în Anglia.

Raportându-ne la trecut trecem în revistă cele două scurte mandate de câte un an de zile ale lui Fabio Capello pe banca lui Real Madrid în decursul cărora italianul a reușit de fiecare dată să câștige titlul în La Liga. Menționăm și perioada petrecută de Giovanni Trapattoni la Bayern Munchen cu care a reușit să câștige Bundesliga.

Dacă ne uităm peste rezultatele obținute în cea mai prestigioasă competiție europeană antrenorii italieni au reușit de-a lungul timpului să câștige în total cele mai multe trofee ale Cupei Campionilor/Ligii Campionilor, 11, urmați de spanioli, cu 10.

Analizând fotbalul din Serie A având ca și punct de pornire Calciopoli reușim să tragem niște concluzii interesante. Dacă realizăm un clasament separat pe durata ultimilor șase ani observăm că Juventus și Napoli sunt echipele cu cel mai mare număr de puncte adunate în competiția internă. Curios este faptul că ambele evoluau în Serie B în anul 2007!  Paradoxal această perioadă a fost benefică acestor două echipe. În timp ce marile forțe ale Italiei (Milan, Inter sau Roma) se luptau cu greutățile financiare torinezii și napoletanii au avut la dispoziție această perioadă pentru a-și forma o strategie financiară și pentru a pune la cale un proiect fotbalistic pe termen lung. Ca drept dovadă în prezent Juventus și Napoli sunt singurele echipe din Italia ce se pot lua la trântă cu granzii Europei.

După triumful celor de la Inter din 2010 observăm că în ultimii șase ani de zile singura performanță notabilă a echipelor italiene în competițiile europene o reprezintă finala Ligii Campionilor atinsă de Juventus în 2015. Aici trebuie să menționăm și resursele de care dispun torinezii ca și consecință a unui proiect financiar ce s-a întins pe mai mulți ani de zile așa cum am descris mai sus. Cu toate acestea echipa italiană care a dominat autoritar întrecerea internă în ultimii cinci ani de zile a reușit să atingă o singură finală de Liga a Campionilor! Putem spune că la momentul actual aceste performanțe înseamnă prea puțin pentru un campionat ce are pretenția să redevină Everestul fotbalului mondial.

Desigur, este o întreagă discuție ce se poate face în ceea ce privește modul în care o echipă abordează meciurile din competiția internă și cele din Europa. Prefer totuși să dezvolt acest subiect pe larg într-un articol ulterior.

Cu toate acestea există și aspecte pozitive care dau speranțe de viitor fotbalului italian. Preluarea Romei în anul 2011 de către consorțiul american condus de Thomas DiBenedetto a adus cu sine o nouă strategie și investiții astfel că giallorossii s-au tranformat în unul dintre oponenții direcți ai lui Juventus în lupta pentru titlu din Serie A. Prin preluarea lui Internazionale de către chinezii de la Suning Holding Group ne așteptăm de asemenea la o revitalizare a echipei nerazzure. La rândul său Silvio Berlusconi poartă de asemenea discuții cu un consorțiu asiatic pentru cedarea lui AC Milan.

Primul efect benefic al acestor investiții îl reprezintă creșterea competitivității în întrecerea internă. Dacă investițiile străine vor continua în acest ritm este de așteptat ca în câțiva ani Serie A să atragă din nou fotbaliști de talie mondială ceea ce ar reprezenta un salt din punct de vedere calitativ. Sunt toate premizele ca în anii ce vor urma să asistăm la o revitalizare fotbalului italian și, de ce nu, ca echipele din Serie A să domine iarăși competițiile europene.

1 Comment on "Italia și regăsirea gloriei apuse"

  1. Sunt multe de spus despre decaderea fotbalului italian. Aveti dreptate.
    In primul rand, Italia insasi e intr-o criza profunda – economica si politica. Numai daca ne gandim la disparitia ”partidele istorice” de dinainte de ’90 si inlocuirea lor cu improvizatii – vezi ”Forza Italia” sau carnavalesca grupare a lui Beppe Grillo – ori cu formatiuni ce alimenteaza doar vanitati locale, gen ”Liga Nordului”.
    Stadioanele din ”Cizma” arata jalnic, in marea lor majoritate, Dar cel mai important, astazi vedem tot mai putini jucatori de clasa italieni. Sa nu uitam ca in anii sai de aur echipele italiene aveau doar trei stranieri – vedetele internationale evoluau alaturi de jucatori locali extrem de competitivi. Poate nu intamplator, echipa momentului, Juventus, are cel mai puternic grup de jucatori italieni. Spania are cel mai puternic campionat datorita numarului foarte mare de jucatori indigeni valorosi. Echipele de fotbal sunt si module culturale. Italia inca mai poate incropi o ”nationala” redutabila, dar pe termen mediu si lung perspectivele sunt incerte. Pe de alta parte, Serie A a decazut si datorita adoptarii formatului cu 20 de echipe, care a diluat mult lupta pentru mentinere in elita.
    Fair play-ul financiar a lovit si el nemilos fotbalul italian. Sistemul bancar din Spania inchide ochii la datoriile istorice ale marilor cluburi, in timp ce Anglia a devenit un El Dorado ce provoaca insasi etica sportului. Germania, la randul sau, a ridicat marketingul fotbalistic aproape de limitele perfectiunii.
    Capitolul la care inca sta foarte bine ”Il calcio” e reprezentat de antrenori – Coverciano ramane, probabil, cea mai importanta scoala de tehnicieni din lume, un fel de acord fin al acestei bresle.
    Solutia depasirii acestui impas e imitarea fara jena a modelului spaniol – Regatul iberic, de 30 de ani a creat un program national de investitii in sport, care a determinat chiar si o crestere semnificativa a mediei de inaltime la nivel national!(informatie culeasa dintr-un articol semnat de Catalin Tolontan) Investitiile masive ale marilor trusturi transnationale pot si ele, bineinteles, ajuta foarte mult. Oricum, recuperarea gloriei de catre cluburile italiene e foarte posibila, dar dominatia absoluta de altadata va imposibila.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: