Neplăcut, dar meritat

Multă lume s-a arătat mulţumită şi, pe alocuri, bucuroasă după remiza albă din Portugalia. Un meci în deplasare, pe terenul celor de la Sporting Lisabona, fără gol primit chiar pare un rezultat îmbucurător. Da şi nu.

Având în vedere dimensiunea celor două cluburi, egalul obţinut de elevii lui Dică e mare, dar din păcate pentru accederea în grupele Uefa Champions League ai nevoie de 2 rezultate bune. Aşa cum m-am temut după meciul din Portugalia, am rămas iarăşi cu un meci bun, dar fără o calificare.

La Bucureşti, Arena Naţională a fost arhiplină, atât de oamenii veniţi să vadă un meci bun, dar şi de speranţele acestora într-o calificare poate nesperată înainte de meciul tur.

Imnul Champions League a răsunat odată cu intrarea jucătorilor pe teren, amintind românilor că în alte daţi s-a putut, acum de ce n-ar fi la fel?

Am mai fost şi noi pe acolo, băgându-ne în seamă cu cei mari, dar niciodată n-am fost cu adevărat unii de-ai lor. Echipele româneşti, chiar dacă uneori cu ceva succes, n-au fost altceva decât nişte invitaţi, mereu noi, la o petrecere dată de aceleaşi şi aceleaşi entităţi a căror valoare a fost probată şi validată în timp. De ce n-am reuşit şi noi să punem mâna pe o invitaţie permanentă? Cauzele-s multiple şi nu fac obiectul acestui text. Aşadar, să revenim. Jucătorii au intrat pe teren…

Nicolae Dică a mizat pe următoarea formulă: Niţă / Enache – Larie – Momcilovic – Junior Morais / Teixeira – Ov. Popescu – Filip / Budescu – Alibec – Golofca. Un 4-3-3 (care se transforma în 4-4-2 pe tranziţie negativă) destul de curajos în aparenţă, însă destul de pretenţios în esenţă.

Într-o astfel de aşezare, pentru a putea uzita de toate avantajele ei, trebuie să ai un mijloc dinamic, creativ, cu o bună distribuţie a balonului, şi, foarte important, jucători mobili, rapizi şi intuitivi.

Din păcate multe din aceste elemente au lipsit cu prisosinţă, îngreunând şi mai tare misiunea noastră.
În cealaltă jumătate, Sporting s-a aşezat iniţial (poate puţin surprinzător) într-un 5-3-2 ca răspuns pentru cei 3 atacanţi folosiţi de Dică. Însă pe măsură ce tehnicianul român a renunţat la cel de-al 3-lea atacant, portughezii s-au aşezat într-un 4-4-2 / 4-5-1: Patricio / Piccini – Matieu – Coates – Coentrao / Fernandes – Silva – Battaglia – Acuna – Martins / Doumbia.

Băieţii în alb-verde n-au stat mult la discuţii şi au pus o presiune apăsătoare încă din primele secunde. Dovadă că după primul sfert de oră deja aveau 1-0, marcând prin Doumbia. Chiar dacă atacau în valuri, reuşita lor din minutul 13 nu a fost rodul vreunui traseu exersat şi iar exersat la antrenament. A fost produsul unei greşeli flagrante ale lui Larie, jucător care a demonstrat până acum, în repetate rânduri, că jocul lui poziţional nu e la nivelul celui aerian. După o aruncare de la margine, Texeira pierde duelul aerian (nu e de mirare), iar pe mingea a două Acuna profită de faptul că Larie i-a lăsat suficient spaţiu la dispoziţie şi împinge mingea către Doumbia care nu iartă. 0-1.

O lovitură grea, venită repede pe care mulţi o anticipau, dar pe care niciunul nu şi-o dorea.

Spectatorii se cam pleoştiseră şi ei, dar mai erau câţiva care nu uitaseră că tocmai în momentele grele trebuie să ţipi mai tare. Dar nu să te audă Enache ce părere proastă ai despre şi el şi ale sale execuţii, ci să îi încurajezi pe cei 11 băieţi pe care îi aclamai şi la scorul de 0-0.

După gol portughezii n-au mai fost chiar atât de sufocanţi şi ne-au permis şi nouă să mai respirăm câteva momente.

Deşi jocul la construcţie suferea teribil, în urmă unei combinaţii (sper eu că nu întâmplătoare) Alibec profită de neatenţia lui Mathieu, îl depăşeşte, şutează, iar mingea respinsă este trimisă în poarta goală de Junior Morais care a urmărit foarte bine faza.
1-1 şi tribunele se reanimaseră din nou în întregime. Au urmat momente mai echilibrate de joc şi, în cele din urmă, s-a intrat la pauză cu acest scor.

În repriza secundă am început ceva mai curajoşi, încercând să dovedim ceva ce ne spuneam cu jumătate de gură: că se poate!

N-a durat mult şi ne-am închis singuri gura. Mijlocaşii noştri centrali, în special Ov. Popescu îşi uită poziţia în teren, neatenţie ce îl determina pe Filip să îşi părăsească şi el complet dispozitivul, oferind un spaţiu nepermis la acest nivel în mijlocul terenului. O pasă incisivă precisă, urmată de o ieşire neinspirată a lui Niţă şi iată că totul părea hotărât (1-2).În minutele ce au urmat aveam să ne convingem că nu „părea”, ci că într-adevăr meciul era gata.

Minutul 64: Filip pierde uşor o minge la mijlocul terenului, Momcilovic ezită să îl atace pe Martins care are timp să şuteze. 1-3.

Minutul 75: O pasă filtrantă îl găseşte liber pe acelaşi Martins, care din nou este neglijat de Momcilovic, o pasă pe poziţie viitoare, pe care Larie ar fi trebuit s-o anticipeze, îl găseşte liber pe Dost. 1-4.

Minutul 88: Din nou mijlocul nu e la datorie, Coentrao vine din linia a două complet nemarcat, are timp de un dribling, apoi centrează pentru Dost, al cărui şut este respins în prima fază de Niţă, pentru ca apoi Battaglia să marcheze în poarta goală. 1-5.

Pare dur, dar când priveşti realitatea în faţă, fără eschivă, s-ar putea să vezi lucruri urâte, neplăcute, dar adevărate.

Fără posibilitatea unui joc cursiv de pase, cu jucători statici în faţă (au fost momente când aveam 7-8 jucători în jumătatea adversă şi totuşi nu existau opţiuni de pase pentru că fiecare era pironit în poziţia lui) şi doar cu minge lungă pe Alibec, care deşi are o calitate neîndoielnică ar putea să dea drumul la pasă 1-2 secunde mai devreme, nu se poate. Nu la nivelul ăsta. Cu echipe de un nivel apropiat s-ar putea să ieşim triumfători de câteva ori, dar vor fi doar scurte episoade amăgitoare. N-aş vrea totuşi să conchid într-o notă atât de negativă. Poate că prestaţia colectivă n-a fost una prea grozavă, dar la nivel individual aş avea 3 remarcaţi:

1. Junior Morais – deşi prezent deseori în atac, a avut şi un joc defensiv foarte sigur, blocându-l în repetate rânduri pe cel mai tehnic şi rapid jucător al portughezilor, Martins. O prestaţie extrem de convingătoare.

2. Filip – la primul meci după 1 an şi 4 luni nu mi-a inspirat încredere. După un început mai ezitant şi-a stăpânit emoţiile şi a avut un joc foarte bun, cu pase bune, rezolvând cu mult calm situaţii grele. Dacă rămâne sănătos, o să fie un mare plus pentru echipă.

3. Teixeira – la 36 de ani aleargă ca un tânăr de 25. Neobosit a oferit sprijin în partea dreaptă, dublându-l de fiecare dată pe Enache, dar participând activ şi la cele câteva atacuri pe care le-am încercat.

Am fost tentat să îl introduc şi pe Alibec pe această listă, dar simt că el poate livra mai mult decât a făcut-o.

Trebuie să avem grijă să nu picăm în cealaltă extremă. Poate că, în final, Europa League ne avantajează mai mult.

2 Comments on "Neplăcut, dar meritat"

  1. Foarte bun articol. Felicitari! Ai punctat foarte bine la final… cred ca e mai bine Europa League.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: