Perugia (1978-1979) – prima echipă din Italia care a terminat sezonul neînvinsă

În sezonul 1978-1979 campionatul Italiei „a fost luat prizonier” de către Perugia care avea să nu cunoască înfrângerea în nici una din cele 30 de bătălii purtate, însă din cauza numărului mare de remize aceștia au terminat stagiunea pe poziția secundă! Nimeni nu a reușit să o învingă în acel an pe Perugia care a rămas în istorie ca una dintre cele mai bune echipe care nu a câștigat Scudetto! Cât poate fi de trist pentru fanii unei echipe atunci când formația lor nu pierde nici un joc în campionat, dar cu toate acestea termină pe locul 2… La începutul sezonului o ghicitoare care locuia la doar câteva străzi distanță de stadion le prezisese jucătorilor Perugiei că vor câștiga titlul! 

Deși total lipsită de spectacol acea echipă a Perugiei de la finalul anilor ’70 era una de-a dreptul formidabilă. Artizanul acelei formații se numea Ilario Castagner și se afla la cârma echipei din 1974, iar în momentul în care fusese numit managerul Perugiei acesta avea doar 34 de ani! Pe parcursul primul său sezon pe banca grifonilor a promovat cu Perugia în Serie A pentru prima dată în istoria clubului ceea ce i-a confirmat reputația ca unul dintre cei mai promițători tineri antrenori din peninsulă.

Încă de atunci a pus bazele echipei care patru ani mai târziu avea să se lupte pentru titlul de campioană. Cei mai emblematici jucători ai acelei formații a Perugiei erau Pierluigi Frosio și Franco Vannini.

Filozofia lui Castagner era una simplă și pur italiană: principalul obiectiv al echipei era să nu să primească gol, în timp ce ofensiva cădea pe plan secund! Dar chiar această abordare i-a făcut să rateze pe cei de la Perugia titlul de campioană deși au terminat stagiunea neînvinși!

Acel sezon fabulos a fost precedat de una dintre cele mai mari tragedii din istoria clubului. Pe data de 30 octombrie 1977, în timpul unei partide disputată pe teren împotriva celor de la Juventus, unul dintre cei mai importanți jucători ai Perugiei, Renato Curi, s-a prăbușit pe teren și a decedat! Ca urmare a acestui nefericit eveniment conducătorii celor de la Perugia au denumit stadionul echipei Renato Curi în memoria fostului lor mare jucător!

Sezonul ce a urmat după această tragedie s-a dovedit a fi cel mai important și de succes din istoria clubului. Castagner consolidase o echipă ce îl avea în poartă pe Nello Malizia, în fața sa pe Pierluigi Frosio pe postul de libero și o linie de trei fundași formată din Michele Nappi, Mauro Della Martira și Antonio Ceccarini. La mijloc se aflau Cesare Butti și favoritul fanilor, Paolo Dal Fiume. Cu aceștia Perugia avea să primească doar 16 goluri în cele 30 de partide din acel sezon!

Partea vulnerabilă o reprezenta atacul. Deși primea foarte greu gol Perugia înscria foarte rar, tipic acelor vremuri din fotbalul italian când se găsea foarte greu drumul spre poartă. Doar 34 de goluri au înscris grifonii în acel sezon, cu 12 mai puțin decât AC Milan care avea să câștige al zecelea titlu din istorie.

Ca să ne facem o idee mai clară despre slăbiciunile din ofensiva Perugiei cel mai bun marcator al echipei la finalul stagiuniii avea să fie Walter Speggiorin cu 9 reușite, cu 10 mai puțin decât golgheterul acelei ediții de campionat, Bruno Giordano de la Lazio.

Sezonul începuse bine pentru Perugia care câștigase în prima etapă împotriva Vicenzei cu 2-0, iar în deplasarea de pe San Siro golul lui Cacciatori din minutul ’87 salvase un egal nesperat pentru grifoni în partida cu Inter. Aveau să urmeze nu mai puțin de alte 18 remize pentru Perugia în acea stagiune, dintre care 7 fără gol marcat!

Două victorii uriașe reușite în deplasare în fața Fiorentinei și a lui Juventus făceau clare intențiile formației lui Castagner care se înscria în rândul echipelor pretendente la titlu. Perugia s-a aflat în fruntea campionatului pentru o bună perioadă de timp, dar deși defensiv echipa părea de neclintit marile probleme erau în atac. Au urmat șapte partide în care Perugia reușea șase remize și înscria doar de patru ori!

La începutul lunii februarie a urmat jocul care a decis într-o mare măsură titlul de campioană. Perugia a întâlnit-o pe teren propriu pe Inter, singura echipă care a fost aproape să o învingă în acel sezon. După ce salvase o remiză în ultimele minute ale meciului tur scenariul avea să se repete. Inter conducea cu 2-0 la pauză, iar defensiva Perugiei dădea semne de vulnerabilitate. Golul lui Vannini din startul reprizei secunde i-a împins de la spate pe grifoni care au refuzat să se predea, iar în ultima fază a partidei Ceccarini s-a trezit pe neașteptate singur în careul celor de la Inter și a egalat păstrând astfel intactă seria de invincibilitate a Perugiei!

Pe lângă cele două puncte pierdute Perugia își pierdea și doi dintre oamenii cheie: Vannini se accidentase în urma tacklingului lui Adriano Fedele, în timp ce Frosio primise o lovitură care l-a făcut să rateze majoritatea jocurilor rămase până la finalul campionatului. Probabil că altul ar fi fost deznodământul acelui sezon pentru grifoni dacă s-ar fi putut baza pe cei doi până la final. Cu toate acestea Perugiei a continuat să uimească și să reușească rezultate mari și neașteptate.

Cu șase etape rămase Perugia se afla la două puncte în spatele lui AC Milan și urma să îi întâlnească pe rossoneri pe teren propriu. O victorie ar fi adus-o pe Perugia pe primul loc, dar partida avea să se termine la egalitate după ce ambele echipe înscriau din penalty în minutele 15 și 17. În urma acestui rezultat Milan își păstra ecartul de două puncte, dar Perugia continua vânătoarea. Însă aveau să urmeze alte două rezultate de egalitate dezamăgitoare cu Catanzaro și Hellas Verona.

În ultima etapă rossonerii remizau cu Lazio, iar Perugia era egalată de Bologna după ce conduseseră cu 2-0 și astfel visul frumos lua sfârșit.

Seria de invincibilitate a Perugiei s-a oprit în a opta etapă a sezonului următor în fața celor de la Torino. Acela a fost momentul în care a început declinul „Invincibilei Perugia”. Deși în sezonul următor pentru grifoni avea să evolueze nimeni altul decât Paolo Rossi declinul Perugiei avea să continue!

În 1980 a izbucnit scandalul Totonero privind meciurile trucate, iar Perugia a fost penalizată cu 5 puncte și retrogradată în Serie B. Grifonii au fost la un singur pas de a repeta performanța istorică din 1979 câțiva ani mai târziu. În sezonul 1984-1985 Perugia pierdea un singur meci în Serie B, însă tradiția meciurilor egale rămânea neschimbată: 26 de remize în 38 de partide! Anii de glorie în care Perugia se număra printre formațiile care se luptau pentru câștigarea campionatului și aura de invincibilitate care înconjuraseră echipa se pierduseră odată cu trecerea timpului.

Recordul Perugiei a stat în picioare până în sezonul 1991-1992 atunci când AC Milan devenea a doua echipă din Italia care termina sezonul neînvinsă, dar reușea să câștige și titlul de campioană!

6 Comments on "Perugia (1978-1979) – prima echipă din Italia care a terminat sezonul neînvinsă"

  1. Super! Felicitari!

  2. Erau 3 puncte la victorie?

  3. Andrei Vancea | 8 iulie 2017 at 16:24 | Răspunde

    Un articol despre viitorul prim 11 al Milanului, cel putin jumatate din titulari s-au schimbat vara asta. Nu stiu daca Milanul mai are forta sa-si egaleze propriul record si al Perugiei, dar un atac superb sigur vor avea la anul.

  4. Multumesc! Am intrebat doar datorita faptului ca autorul a scris ca in urma egalului cu Inter, Peruggia a pierdut doua puncte. De aici nelamurirea mea. Oricum, bun articol.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: