Rafael Nadal – meciul vieții

De-a lungul fulminantei cariere, Rafael Nadal a avut multe meciuri infernale și epuizante, dar cel mai greu, și cu siguranță cel mai important, îl are cu accidentările.

2001, 2002, 2003, 2013 și 2015 reprezintă singurii ani în care spaniolul a făcut pace cu organismul său. Poate pare ireal că, într-o carieră care a început în 2001, Nadal a dus, în permanență, o luptă pe două fronturi: una împotriva dârjilor adversari, și alta, mult mai dificilă, contra problemelor medicale.

rafael-nadal-wimbledon-final-01-e13602930492681Încă de la o vârstă fragedă, Rafa a fost atras de dinamismul și jovialitatea lumii sportului. Nici nu avea cum să fie altfel, având în vedere că familia sa respira prin sport.

Vârsta și implicit lipsa grijilor și a responsabilităților, i-au permis micuțului spaniol să practice, concomitent, atât fotbalul cât și tenisul. Când însă acest lucru a devenit imposibil, educația neputând fi neglijată, Rafael a trebuit să aleagă între cele două sporturi cărora li se dedicase. Poate că decizia să a fost influențată și de unchiul său, Toni Nadal, care i-a fost antrenor de la vârsta de 3 ani, cert este că avea să răsune prin goarna istoriei în timpanul iubitorilor de tenis.

În 2002, la vârsta de 15 ani și 10 luni, Nadal câștiga primul meci la profesioniști și devenea astfel al 9-lea jucător care reușea această performanță înainte de 16 ani. Rafa își anunța deja intențiile.

Debutul la un turneu de Grand Slam trebuia să aibă loc la ediția din 2003 a Open-ului francez, însă o accidentare la umărul stâng a făcut acest lucru imposibil. Acesta avea să fie primul episod al accidentărilor dintr-un lung serial al suferinței. Prima participare la un turneu de Mare Șlem a venit pană la urmă câteva săptămâni mai târziu, la Wimbledon, spaniolul oprindu-se în turul al 3-lea.

Din 2004 până în 2011, Nadal a lipsit din circuit nu mai puțin de 324 de săptămâni. Cu toate acestea, în această perioadă în care prezențele la turnee i-au fost cernute prin ghinion, Rafa a reușit să câștige 10 turnee de Grand Șlam, 19 de Masters și Aurul olimpic.

În 2012, deși câștigase Roland Garros-ul pentru a 7-a oară, s-a văzut nevoit, în urma unei accidentări la genunchi, să se retragă de la toate turneele rămase după eliminarea prematură de la Wimbledon. O accidentare teribilă, care l-a obligat sa ia cea mai grea decizie din cariera sa de profesionist: retragerea de la Jocurile Olimpice.

RESTRICTED TO EDITORIAL USE Spain's Rafael Nadal reacts after a point lost against Belgium's Steve Darcis during their men's first round match on day one of the 2013 Wimbledon Championships tennis tournament at the All England Club in Wimbledon, southwest London, on June 24, 2013. AFP PHOTO / BEN STANSALL - RESTRICTED TO EDITORIAL USEBEN STANSALL/AFP/Getty Images

O absență forțată, de 7 luni, i-a oferit lui Nadal destul timp cât să digere înfrângerea de la Wimbledon și să se pregătească atât fizic cât și mental pentru ceea ce avea să fie un an de poveste.

După o perioadă atât de lungă în care a absentat din circuit, privirile iubitorilor tenisului erau neîncrezătoare atunci când întâlneau imaginea spaniolului. Gurile slobode și deconectate de la materia cenușie s-au grăbit chiar să îi încheie carieră după acest trist episod. Aceleași guri au devenit neauzite pe fundalul sonor dominat de reușitele în lanț ale lui Nadal.

75 de victorii, 7 înfrângeri (o rată de 91, 46% de câștig) traduse în 10 titluri (2 de Mare Șlem) și terminarea anului competițional pe prima treaptă a clasamentului mondial. Ceremonia de înmormântare s-a transformat, prin ambiție, tenacitate și optimism continuu, în una de încoronare.

Pe baza acestor rezultate apoteotice, fanii ibericului credeau că se poate construi o hegemonie, nu doar o revenire de senzație. Din păcate pentru aceștia, indiferent cât de solidă părea fundația, această a fost spulberată de două noi accidentări, la spate și încheietură. Chiar și așa, Nadal a reușit să câștige 4 turnee.

Deși măcinat de accidentări tot mai frecvente, care transformau orice idee de continuitate într-un vis îndepărtat, Rafa, cu încăpățânarea-i caracteristică a reușit să câștige, de atunci și până în prezent, 9 titluri, dintre care unul de Grand Slam, și aurul olimpic în proba de dublu. Ultima performanță impresionează cu atât mai mult cu cât a fost realizată după o pauză de două luni și jumătate în care Rafa s-a antrenat doar în sala de forță.

rafael-nadal-and-marc-lopez-win-mens-doubles-gold

Mult prea puțin, chiar și în aceste condiții, pentru cel care niciodată nu a folosit acest mijloc, atât comod, ca pe un scut, care să-l apere de criticile care nu mai contenesc.

„Fericirea nu este absența problemelor, ci capacitatea de a le depăși.” Așa sună discursul unui gigant care a părăsit de mult,prin muncă și performanțe unice, anostul tărâm al oamenilor pentru a se bucura de îmbrățișarea gloriei.

Declarația pe care a oferit-o în urma înfrângerii de la US Open în fața lui Lucas Pouille, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru gurile care nu știu când să tacă și când să vorbească: „Știu că încă pot fi competitiv și că îmi pot juca șansele la turneele importante. Anul acesta eram pregătit să fac lucruri mari, dar apoi imprevizibilul a apărut. În viață lucrurile nu merg cum vrem noi mereu. Borg nu a câștigat toată viață lui, nici chiar McEnroe și Federer nu au reușit asta, iar Djokovic, care astăzi pare invincibil, o să piardă și el. Clipele grele nu ocolesc pe nimeni. Lucrurile mai puțin pozitive fac parte din viață și trebuie să le acceptăm. Sunt încă motivat să lupt pentru evenimentele sportive importante în anii următori și sunt convins că pot!”

De asemenea, întrebat despre  retragere, acesta a răspuns: „Nu știu câți ani mi-au mai rămas, 1, 2, 3, 4 sau 6. Nu îți poți prezice viitorul. Acum am 30 de ani, dar nu este încă momentul să mă opresc din a face ceea ce îmi place. Corpul meu nu este mai obosit decât acum 3-4 ani. Trebuie să muncesc pentru a fi 100% din punct de vedere fizic. Sper să fiu gata pentru ultima parte a sezonului sau, dacă nu, am să încep pregătirea pentru 2017. Nu știu ce a mai rămas, dar încă mă bucur să joc tenis și intenționez să fac asta până când mintea și corpul îmi vor spune stop.”

Acel „stop” pe care unii s-ar grăbi să-l extragă din nenumăratele accidentări, nu este același cu cel pe care îl așteaptă Nadal pentru a conștientiza când este timpul să se oprească. Accidentările i-au dat bătăi de cap încă de la începutul carierei (să ne amintim de problema de la picior, din 2004, care aproape i-a curmat cariera de-abia începută)  și totuși el a reușit să depășească momentele dificile și să le sufoce sub reușite. De această dată de ce ar fi altfel?

Desigur, probabil o să absenteze în continuare de la anumite evenimente sportive. O dovadă de realism și putere de sacrificiu. Un compromis pe care l-a acceptat de ceva vreme.

Atât timp cât mentalul îi sprijină trupul, nu există limite.

limite

VAMOS RAFA!

 

4 Comments on "Rafael Nadal – meciul vieții"

  1. Vamooos, Rafa! 🙂

  2. Rafael Nadal – nu doar un mare tenismen ci si un mare om asta demonstrand si gestul lui din partida demonstativa cu John McEnroe. Frumos redactat articolul, te felicit !

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: